Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.
Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.
Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi.
De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.
Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.
Vii sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.
Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.
Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru.
Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu.
Creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.
Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.
Drepturi fără datorii, e ca şi cum ai vrea lumină fără întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.
